Pentru prima dată în istoria ei, în anul 1889, Frumoasa apare în acte ca biserica „foastei mănăstiri Frumoasa”, menționându-se de-a lungul timpului mai mulți clerici ca fiind îngrijitori ai ei, dintre care amintim pe preotul Ioan Bălan Hanganu. Cu acest prilej, toate clădirile din incintă au primit diverse întrebuinţări.
În 1896, în clădirile bisericii Frumoasa se afla o infirmierie pentru soldații care aveau probleme cu ochii. În ianuarie 1915, arhim. Stupcanu a cerut mitropolitului îngăduința pentru călugării desemnați pentru instruire ce nu sunt din Mănăstirea Cetățuia să poată locui la Frumoasa „pe toată perioada cursurilor, deoarece aici tocmai se amenajase un pavilion de paturi și infirmieria spitalului de aici le poate asigura hrana din alocația lor primită în acest scop”. Aceasta s-a făcut în urma deciziei luate de arhiereul vicar Antim Botoșăneanu cu puțin timp înainte, când, printr-o scrisoare, trimitea tabelul călugărilor detașați la Mănăstirea Cetățuia ce vor urma cursuri de infirmierie la Spitalul Frumoasa din Iași. Obiectele de studiu erau anatomia, chirurgia, bandaje și examen de ambulanță. Spre sfârșitul lunii aprilie a aceluiași an, erau menționați 50 de monahi care dobândiseră această pregătire, fiind vaccinați și trimiși la mănăstirile lor.
Între anii 1929-1939, în clădirile parohiei Frumoasa a funcționat o închisoare militară, iar din 1939 și până în 1950, aici era instalată o cazarmă de soldați. În 1943, o altă școală pentru infirmierie a fost înființată la inițiativa IPS Mitropolit Irineu Mihălcescu.
Cursuri predate de medici şi profesori „de la aşezămintele Spiridoniei”
În documentele din arhiva Centrului Eparhial găsim următoarea mențiune:
„Școala Mitropoliei Moldovei va ființa în Iași, în clădirile bisericii Frumoasa, care va fi transformată în mănăstire și amenajată în acest scop, cu ajutorul Ministerului Apărării Naționale și al Sănătății și Asistenței Sociale, așa cum aceste ministere au făcut-o cu institutul de la București. Cursurile ar urma să înceapă în toamnă, iar până atunci, călugărițele care le vor frecventa să fie adunate într-o mănăstire, unde să-și reîmprospăteze cunoștințele. Călugărițele noastre ortodoxe vor avea rolul de a înlocui pe surorile de altă confesiune de prin spitale. În Transilvania, de exemplu, sunt surori care nu știu românește și-i torturează pe bolnavi”.
Cursurile vor fi predate de domnii medici și profesori de la așezămintele Spiridoniei, practica o vor face la spitale, iar viața lor, în afară de spital, va fi după pravilele monahicești”. Așadar, maicile deveniseră surori de caritate.
Un document din anul 1945 precizează faptul că între anii 1941-1943, așezământul de aici a funționat ca mănăstire. În această perioadă, protos. Ghedeon Bălănici a reparat biserica, paraclisul și ferestrele clădirii. În următorii doi ani, ea a fost închisă din cauza condițiilor vitrege din timpul războiului. În 1945 era redeschisă, urmând să funcționeze ca parohie până în 2002. În anul 2002, prin decizia Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei de atunci, astăzi Patriarhul Daniel, ctitoria voievodală şi boierească de la marginea Iaşiului a fost reînfiinţată ca mănăstire de maici.
(sursa: doxologia.ro)