Ieşirea din această lume și întoarcerea către Dumnezeu nu se trăieşte într-un anume loc, ci într-un mod anume. Cuviosul Simeon Noul Teolog atrage atenţia: „Nici vieţuirea în mijlocul oraşului nu ne împiedică să împlinim poruncile lui Dumnezeu, dacă suntem înflăcăraţi şi treji, după cum nici isihia nu ne foloseşte, nici retragerea din lume, dacă suntem trândavi şi nepurtători de grijă”.
Pășind în curtea Mănăstirii Frumoasa din Iași prin bolta turnului cu clopote, zăresc biserica înaltă și zveltă. În ea s-a strâns o obște mică, dar inimoasă. Părintele Macarie slujește în mijlocul ei. Liturghia e pe sfârșite, dar ziua abia a început. Îmi vin în minte versurile Zoricăi Lațcu (Maica Teodosia):
Bujorii sângerii de la căpătâiul bisericii
În chinovie toate sunt comune: locuinţa, hrana, munca, rugăciunea, strădaniile, grijile, luptele, izbânzile. În obşte nu există deosebire între al meu şi al tău.
După ce admir măreția bisericii, poposesc în livada mănăstirii. Iarba a îmbrăcat deja tulpinile copacilor pitici. Meri, peri, gutui, caiși – cu toții așteaptă toamna pentru a-și da rodul lor. Pe ici, colo, câte o brazdă a fost deja cosită, răspândind un miros de tihnă. Mai multe lespezi stau răzlețe lângă ruinele fostului palat.
Pe cele câteva morminte de la căpătâiul bisericii au înflorit bujorii sângerii, iar garofițele își așteaptă cuminți rândul. Aici odihnesc rămășițele pământești a trei preoți de mir, slujitori pe vremea când acest lăcaș de cult era locul de comuniune al unei parohii, și de vreo doi ani, și ale maicii Parascheva. Totul e cuprins de liniște. Istoria își toarce necontenit firul împletit cu rugăciunea. Aici, timpul se oprește, parcă, în loc.
(sursa: doxologia.ro)